Colecționarul de Fluturi

De la uitare la conștientizare

Înainte de a începe filmul, ne-am bucurat de un cuvânt de început susținut de Irina- Margareta Nistor și Dragoș Zămoșteanu, iar din discursul lor mi-a reținut atenția o acțiune colectivă care s-a concretizat prin nefericitul cuvânt ,,uitare”. 

Cultura noastră – în ceea ce privește istoria teatrului și a celor mai prolifici reprezentați ai scenei românești – este una lacunară, iar acest lucru, din păcate, este prezent și în cercurile oamenilor care activează în acest spectru al artei. A fost un miraj nefericit să aud că cei care ar trebuie să ne fie ,,profesori” în ceea ce privește figurile reprezentative ale teatrului întâmpină dificultăți în a avea cunoștințe specifice. Iar această mirare mi-a întrezărit o întrebare: Care este cauza acestei ignoranțe generale în ceea ce privește istoria teatrului bucureștean? 

Mihai Sarca, personajul central al documentarului, își aroga rolul de a fi un mediator între noi, spectatorii, și cei mai interesanți actori ai Bucureștiului de la jumătatea secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Astfel, pătrundem într-o poveste dintr-o lume încărcată de autocratica prezență a artei, spusă cu o claritate și luciditate impecabilă de un bătrânel simpatic, care mi-au făcut sufletul să surâdă de mai multe ori în timpul proiecției. Încă din primele minute ale filmului, pasiune este cuvântul cheie care pune stăpânire pe mărturisirile dumnealui, mărturisiri care te cuceresc cu fiecare nume sau întâmplare din lumea teatrului amintită cu mult patos.

Domnul Sarca se identifică drept un colecționar de autografe. Colecția sa este una chiar intimidată, pentru cineva care are o sensibilitate pentru lumea teatrului – autografele pe care le păstrează cu multă grijă și dragoste sunt niște elementele prin care își justifică existența, atât de puternic a fost atașamentul pe care ni l-a transmis. 

Semnăturile celor care au făcut istorie în teatru nu sunt doar simple iscălituri pe hârtii afectate de timpul blamabil, ci sunt mai mult un soi de cărți poștale însoțite de fotografii alb-negru sau color ale actorilor – de cele mai multe ori surprinși în momentele de glorie ale carierei lor. Un alt element ce mi-a dat o temă de gândire este reprezentat de chipurile angelice ale unor actrițe din anii când arhetipul unei Afrodite mundane era cu totul diferit. Fotografiile unor femei precum Lilly Carandino, Telly Barbu, Tanți Cocea sau Irina Petrescu ne (re)amintesc cât de încântătoare și frumoase erau reprezentantele din lumea artei teatrale ale unor vremuri de mult apuse, iar delicatețea și simetria trăsăturilor alcătuiesc un ideal feminin pe care nu îl mai întâlnim în contemporaneitatea noastră sufocată de trendurile care schilodesc conceptul de estetică și al căror scop este o uniformizare a chipului reprezentatelor sexului frumos. 

O altă parte a filmului care m-a făcut să reflectez asupra ei este remarca domnului Sarca cu privire la vechiul regim, mai exact ,,un regim de tristă amintire”, ne spune el, mărturisindu-ne cu sinceritate că nutrește un sentiment de antipatie încă de la frageda vârstă de cinci ani. Acest răspuns m-a făcut să cred că un om conștient de valoarea artelor în genere, este un om care și-a cultivat și gustul libertății, pe lângă cel estetic, care de cele mai multe ori este incompatibil cu sistemele politice totalitare. În același registru, trebuie să amintim și observațiile dumnealui privind legătura dintre lumea teatrului și nefericitul regim comunist, printre care, recitarea cu ajutorul ,,sfintei” coerciții a unor elogii din partea actorilor arhicunoscuți pentru ,,geniul din Carpați” sau pentru ,,tovarășa academician”. Un alt moment de maxim interes relatat este marea ,,epurare” a profesorilor de teatru odată cu noile schimbări administrative ale Institului de Teatru din București, nume mari ajungând să fie reduse doar la niște amintiri fade și lipsite de interes pentru mulți dintre noi.

Sfârșitul filmului m-a lăsat cu foarte multe curiozități în ceea ce privește lumea teatrului românesc, pe fondul atractivității stilului oratoric al domnului Sarca, care a reușit să combine simplitatea cu complexitate, umorul cu tragismului și uitarea noastră cu vastele sale cunoștințe, adunate cu multă sârguință în zeci de ani prin întâlniri cu marii actori la teatru și în afara lui. Poveștile captivante din lumea teatrului, multitudinea de aplauze de la final, dar și impresiile pozitive ale spectatorilor care au fost impresionanți de cultura vastă a unui om, aparent simplu, din Râmnicu Sărat, au făcut din această proiecție una memorabilă. Îmi va da târcoale de fiecare data când voi vedea fotografia sau voi auzi un nume din teatrul românesc. 

Cuvintele doamnei psiholog Ilinca Bălas, din final, au fost de asemenea binevenite pentru o și mai bună – și chiar abisală – înțelegere a filmului, în sensul că ne-a explicat simbolistica fluturelui în domeniul psihanalizei. Acest film ar putea constitui un elogiu al transformării, un îndemn către de noi de ne preschimba uitarea sau ignoranța în conștientizare. Am putea manifesta un interes mai nuanțat în ceea ce privește marii reprezentați ai scenei românești pentru că au rol important în definirea și individualizarea culturii noastre teatrale.

de Elena Purușniuc, Facultatea de Litere, Iași, anul 1